Despre dragoste

Se spune că în dragoste și în război toate sunt permise. Dar până la urmă ce este mai rău? Să lupți sau să te îndrăgostești? Și cu parametrii ce se întâmplă?

Lupți pentru ceea ce iubești sau te îndrăgostești cu fiecare picătură a sângelui și unde o să iasă?

Multe sunt întrebările care se ivesc și răspunsurile sunt diverse. Însă fiecare persoană se mișcă diferit. Are ochii diferiți de ai tăi și gânduri diferite. De aceea nimeni nu seamănă cu un altul, ca să poată lumea să se schimbe și să continue să se miște.

În dragoste toate sunt permise. Nu, nu sunt permise toate.

Este permis să fii activ până acolo unde te țin forțele sau alegerile sau situațiile. Nu poți și nu ai nici un drept să distrugi oameni și vieți pentru că înaripatul înger prostuț a decis să te trăznească.

Nu contest. Este cel mai frumos cadou pe care l-a dat Dumnezeu omului. Este speranța că nu vei rămâne niciodată singur.

Pentru că nu există pedeapsă mai mare pentru om decât aceea de a rămâne singur. Să fie jumătate. Să-i lipsească întotdeauna ceva.

Însă și dragostea are un sfârșit. Are și ea limite. Și în general când le treci întotdeauna va urma furtuna ca să poată veni Nemesis (zeița răzbunării). Ca să ți se pară la sfârșit răscumpărarea mai dulce.

Te îndrăgostești fără să-ți fie împărtășită dragostea și te chinui singur. O înțelegi, o schimbi, o ascunzi în spatele zâmbetului, a hainelor ca să fii de ajuns și niciodată nu ești. Și niciodată nu este acolo ca să o observe și să te admire.

Te îndrăgostești de ceva ce ți se cuvine și faci totul ca să îl iei, fără să te gândești că cel care este lângă el (lângă acel ceva) a dus aceeași luptă, l-a durut, a sângerat și a petrecut nopți albe pentru a fi lângă el.

Ei bine tu ai să vii să furi?

De aceea nu este totul permis în dragoste. Nu-ți poți ști următorul gând.

Noi, oamenii, suntem nemulțumiți. Suntem nerecunoscători. Suntem însetați să clădim lumea, să-l clădim pe altul în întregime și îndată ce reușim și am gustat tot succesul și fericirea, ne simțim goi. Mereu ceva ne va lipsi.

Poate e suficient că nu ne uităm să trăim ”acum”. Marile noastre aspirații nu ne-au lăsat loc pentru nimic altceva. Ne-au găsit până am plătit și ne-am uitat doar să călcăm peste toți și toate ca să urcăm pe tron.

Am pierdut pădurea pentru că am privit copacul. Așa am ajuns aici.

Am continuat să luăm tot ceea ce părea să strălucească și să ne pară aur și când am reușit, am deschis brațele și țineam gunoi.

În dragoste însă, nu este mereu așa. Mai sigur nu este niciodată așa. Oricât ai vrea, oricât ai încerca, dacă nu o vreau amândouă părțile, nimic nu se întâmplă. Te schimbi tu, însă toate celelalte rămân la fel. Tu le vezi diferit pentru că ești îndrăgostit și așa trebuie să le vezi. Însă nu, nimic nu se schimbă.

Poate că iubirea va reuși. Pentru că dragostea, la un moment-dat, trece, se diluiază și de multe ori te uiți înapoi și te întrebi ce a fost acel ceva care te-a tras să vrei să miști Pământul și Cerul ca să ajungi aici unde ești.

Iubirea însă este ceea ce rămâne la sfârșit. Și aceasta îți este răsplata pentru tot ceea ce ai făcut ca să ajungi aici. Aceasta este ceea ce în clipele tale  de deznădejde îți arată că osteneala ta n-a fost în zadar și nici sacrificiile pentru omul pe care l-ai vrut lângă tine.

La sfârșit aceasta va schimba tot. Te învață să respecți, să te liniștești, să faci pas acolo unde nu te ține. Să faci compromisuri chiar dacă știi ce înseamnă acest cuvânt pentru că niciodată nu te-ai dat înapoi.

Te învață să dai de la câte o pereche de șosete până la sufletul tău, viața ta, timpul tău, forța ta.

Mereu te va încerca, ca să fie sigură că meriți să o ai. O să-ți îndepărteze tot ce vrei să ai mai aproape ca să-ți încerce nervii și rezistența.

Când însă anii vor trece și vei îmbătrâni și îți vei schimba modul de a vedea lucrurile, atunci vei înțelege. Ai să vezi că frumoasele tale clipe le-ai petrecut atunci când ai băgat-o în viața ta, când ai lăsat-o să te umple și să o simți.

Când te-ai iubit pe tine însuți și acesta, la rândul lui s-a iubit; cealaltă jumătate a ta și aceasta la rândul ei și alta și alta și înăuntrul tău lumea s-a iubit.

Ai să-ți amintești că având iubire nu ai avut nevoie de podoabe ca să te înfrumusețeze, nici nu te-ai schimbat. Că te-au iubit pentru ceea ce erai. Pentru ceea ce erai când îți purtai pijamalele largi, pentru ceea ce erai când îți mâncai pâinea prăjită în fugă, pentru ceea ce erai când nimeni nu era lângă tine dar tu ai rămas cu capul sus.

Pentru toate acestea iubirea măsoară mai mult decât dragostea.

Vezi tu, sunt frumoși fluturii dar, la începutul iernii, mor.